Scroafa in copac

Fata asta este o doamnă astăzi și numai câte o acrită mai îndrugă de vremea pe când scroafa începea să se urce în copac. Stimată în trecut de categoria BGS, în prezent canalul favorit de televiziune, astăzi nimeni nu își mai aduce aminte de fetița asta, căreia i-am dat primul trening de pomană, că mi-era milă de ea, săraca...

Din fericire pentru istorie, fiecare familie sau om are câte un prieten binevoitor care cunoaște adevărul și îl spune cu toate gândurile bune oricui. Cu cât e mai împlinit sau fudul incriminatulul, cu atât ne amintim și mai bine de viața lui de dinainte, aceea pe care încearcă să o ascundă. Acuma desigur, în aceste cercuri nimeni nu vine din altă parte decât de la blocurile IOR. Ca să-și îngroape trecutul comun, și-au construit cartierul Pipera, o America a fugarilor, a noilor îmbogățiți, ce nu si-au mai găsit locul în centru, această Europă de vest neprimitoare.

Pe mama ei, nu mai trebuie să spunem că nu o tolerează prea des,  pe bună dreptate, femeia îi amintește de tot ceea ce este,  iar ea nu vrea să fie decât ceea ce nu este. I-a cumparat o geantă scumpă de marcă din banii ei că nu îi putea da una primită de la amantul ei mafiot, când tocmai pe el voia să-l impresioneze, de parcă el nu știa ce amărâtă era ea cand a luat-o minoră, ca să îi recite Eminescu, Scrisoarea a II a…. Iși dădea bacul atunci, încă era fată cuminte și proastă. Deși îi era greu să și sară pe el și să și recite în același timp, s-a obișnuit. Era viril și nu murea imediat, mai ales în poziția asta de sex leneș. A învățat toată scrisoarea și nu i-a prins rău că asta i-a picat și la examen. La română a trecut dar la matematică a trebuit el să plătească în toamnă ca să se rezolve. Pe vremea aia, umbla cu mai mulți, că altfel nu se descurca. Dădea și de bărbați scârboși, dar nu avea ce să facă, trebuia să înghită și să meargă mai departe, altceva ce era să facă?! Unul era foarte generos și stabil dar îi plăcea să îi tragă câte una peste față când dădea să moară. Pesemne, voia să nu mai iasă cu alții de jenă că avea vânătaie pe față. Dar, pe ea a învățat-o o prietenă să își dea cu gel aloe vera 98% pe vânătaie că îi trece mai repede. I-l aducea o colegă din Cipru că la noi nu se găsea. Și așa și a fost. În 2, 3 zile nu se mai vedea vânătaia și ieșea în cluburi la muncă.

Așa, și i-a prezentat-o pe maică-sa, însă doamna a venit fără geanta de marcă, că îi era jenă de cât de nouă și stridentă era papornița. La masă, doamna s-a înțeles cu amantul fetei ei, în fond, erau de aceeași vărstă, aveau o bază comună, și și-au năpădit amintiri de pe vremea tinereții lor, amantul fiind chiar emoționat de sinceritatea mamei. Fata s-a enervat însă că a fost exclusă și sfidarea cu geanta a pus și ea capac. De atunci nu i-a mai vorbit.

Jurnal de Provence 2

Fiecare are un tron si suntem toți regi în toaleta noastră. Dar ce discriminare intrinsecă când privești cămeruța debara dedicată  celor mai multe wcuri franceze fără ferestre! De ce ți-ai dori fereastră la toaletă?! Trebuie să înveți umilința zilnic. Pereți de carton, în care ploscul vecinului de la 5 se aude la parter în liniștea păzită a cartierului.

Nu e de mirare că revista Vogue nu se găsește prin provincie. Noi nu vă vrem și voi nu ne vreți. Vogue nu are un target în restul Franței. În afara Parisului, femeile se îmbracă neglijent, la piață ca la nuntă și drama și cochetul fatal al pariziencelor palide și bolnăvicioase este depreciat în restul țării, Ah, alea sunt bobo, săracele de ele... În  sudul Franței, oamenii bronzați si cu corpuri sportive se amăgesc că ei au marea, soarele, muntele. Pe bună dreptate. Dar, ce minunat ar fi să găsești stil pe fondul ăsta de vacanță eternă.

Toată lumea în Provence se lamentează, că se spetesc, că ce absurdă e munca, că ce mult lucrează, etc. La farmacie orarul e de la 9-12 si de la 15-18.00! Luni, magazinele sunt inchise. Unei vânzătoare ca să îți dea restul, să scoată bonul, să ia o punguță...îi ia 5 minute, după ce oftează, se foiește, își aranjează șuvița de breton de câteva ori, iar oftează. Ai zice că lucrează la o teză de doctorat. Angajatul francez are gustarea la ora 11, pranzul la 13, gustarea de la ora 15... Nu e ușor.

În sud, în ciuda interdicției de fumat naționale, unii patroni de local netursitic sunt relaxați, mai te lasă, și apoi sunt cluburile ilegale ale mafiei în care se fumează ce vrei tu. Dar bodyguarzii nu lasă decât pe cine trebuie înauntru. Evident există o etuchetă, nu ai voie îmbrăcat șleampăt, în papuci, în tennis, etc. Dar când vii cu cine trebuie, intrii în șlapi, nonșalant, cu hainele pline de nisip de la plajă.

De la baruri, cluburi, însă, primești mereu chitanță! Peste tot. 

Bărbații francezi sunt frumoși. Zilnic văd vreo 10 după care chiar întorc capul. În Romania, văd 1 pe an. Nu întorc capul că îl știu.

Nu empatizăm cu poveștile de vacanță ale altora. Nu ne interesează decât ale noastre. La fel ca și cu bolile. Și atunci, de ce scrii despre asta? Bună întrebare.

Jurnal de Provence

Cuvântul depresie a intrat în vocabularul românesc curent după 1990 (sic).

Proust, unul dintre cei mai mondeni scriitori. Citeam niște cronici franceze vechi delicioase.

Nu știu care mă agasează mai mult. Țoapele sau intelectualii elitiști. Primii au o generozitate ce mă descurajează mereu, te duc acasă cu mașina, îți fac cinste, te complimentează, din complexe sau din ce pricină nu mai contează. Intelectualii și artiștii sunt de o perversitate, viclenie și reținere libidinoasă; un egoism de înțeles, nu am timp de pierdut, mâine mor, șamd.

Citesc articole bune europeene pe net în care este criticată răutatea cobloggerilor și a prietenilor. Cu aceeași răutate însă. Așa că, mersi.

Ești adormit când ești plictisit. Dacă apare ceva interesant, îți vine o idee, trece un băiat frumos pe stradă... imediat te trezești.

Sunt în comă alcoolică de sudul Franței. Începând cu orele 18, aperitivul. Whiski sau pastis sau șampanie. 2 pahare. Urmează antreurile cu vinul rose. Trecem la felul principal cu vin roșu. Se continuă cu un sec alb sau roșu la desert brânză. Se aduce de la rece iar rose la desertul dulce. Apoi, la cafea, un Calvados paralizator. Zilnic. După care toți, femei și bărbați francezi, se urcă la volan, normal.


Merci monsieur. A bientot! et bonne fin d'après midi!
Vous aussi!
Merci! A bientot!
etc. etc.

Dulceață de portocale sălbatice din grădină, esență pură de levănțică de Grasse, nu ne e dor de ostropel? Of, ce e drept, nu.

Ne pupăm când ne trezim cu toată lumea, ne pupăm de noapte bună cu toată lumea, ne pupăm și când facem prezentările, și apropierea aceasta neobișnuită pentru mine oare ne reține, mai putem apoi să îl înjurăm pe X cu care ne-am pupat de 3 ori înainte de apero? Da. Nici o problemă.

Piatră veche, culori șterse mov, turcoaz deschis, roz somon la obloane, rozmarin sălbatic, iasomie, levănțică și leandru, lemn naufragiat de timpuri, materiale naturale și esențiale. Aproape nu pot să mă enervez niciodată în sudul Franței de la atâta frumusețe. De la aeroport din București, încep să urlu.

Prima zi de scoala

N-aveam nici un chef de prima zi de școală. Vaca de Diana m-a pârât mamei că trăgeam de ea să-mi arate părțile ei ascunse. Nu o făcea gratis, la schimb îi arătam și eu bucuria fluturând în văntul unei dorinți pe care nu puteam să o numesc  și pe care nu o pot arăta acum când este posibil să citească și cei mici.

Cu o seară în urmă toată emoția legată de prima zi de școală a fost ștearsă cu degetul acuzator al mamei care m-a chemat într-o ședință de gelozie clasică, freudiană.  “Cum e posibil să faci așa ceva, tinere?” Tatăl meu se uita la mine și înțelegea, dar cleștele ținut de mama, probabil, că îi strângea cu fermitate toleranța până la epuizare. El știa oricum foarte bine cum e posibil, că doar și el făcuse lucrurile astea, și probabil, acum, aflat la vărsta inocenței fizice, le reinventează cu tot felul de costume interesante și scurte și tot felul de scufițe rosii, cenușărese, albe ca zăpada sau Shirley Temples.

Dar nu putea să zică nimic. Așa că tăcea și el și tăceam și eu, acuzați fără drept de apărare.

“Mâine o să te duci la școală! Ce o să faci acolo? Așa o să faci cu toate fetele?” aproape aceeași întrebare pusă în alte moduri, timp de câteva ore. La finalul căreia am spus nu, am admis că voi fi un copil cuminte până la sfârșitul vieții și că nici Diana nici altă fată nu va mai avea parte de tratamentul de om bolnav pe care îl aplicasem până atunci cu bună știință și rea voință trădănd în același timp puritatea mea căt și încrederea mamei că eu sunt un baiat alb la suflet.

Toată pregătirea de seară a fost doar o grijă infinită că poate totuși nu o să reușesc să mă țin de cuvânt a doua zi și că în loc să înalț tricolorul voi înălța drapelul în fața noilor mei colegi de joacă.

De aceea, când am intrat pe poarta școlii, dus de mână de tata, eram tot cu gândurile mele de vină. Am fost lăsat în careu, împreună cu colegii mei din clasa 1 b și am așteptat. Discursuri lungi de la o doamnă cu coc și un domn prototip al vremurilor apuse  au încheiat primirea noastră, apoi am început să ne mișcăm spre clasă. M-am așezat într-o bancă. Nu știu cu cine, nu știu de ce, nu mai știu nimic. Tot ce-mi aduceam aminte erau obrajii roșii de seara trecută și Diana, vaca de Diana, care m-a trădat, mi-a trădat iubirea. Dacă aș fi ascultat Johnny Cash în perioada aia probabil că aș fi înțeles că nu trebuie să ai încredere în femei, din păcate, micile mele contacte muzicale se rezumau la bătăile inimii când prin locuri ferite îi arătam Dianei dragostea mea. Mi-o arăta și ea, nu zic nu, dar de la un moment dat s-a plictisit si m-a pârât.

M-a pârât și m-a făcut să uit prima zi de scoală.