De fiecare data cand lipsea cate o saptamana fiind plecata in delegatie, in ajunul plecarii isi inchipuia cum avea sa o revada, sa ii mangaie parul, cum el o va astepta cu croissantii pregatiti si cafeaua fierbinte (inca rezistau ispitei nationale si nu aveau expresor precum tot francezul), cum casa avea sa fie curata in cinstea venirii ei, cum el va tremura atingand o si…si apoi se gandea ca trebuie sa inceteze cu luciditatea asta de om deprimat.
Nu putea sa se opreasca din inchipuiri, se obisnuise asa de mic, si ca o pensionara isi imagina mereu ce avea sa se intample, uneori preintampina si surprizele. Nu ca era asa de greu, secretele oamenilor sunt cam aceleasi.

Clarviziunea nu schimba cu nimic realitatea. Si cand lucrurile chiar luau fiinta, intamplandu se, degeaba isi inchipuise el mana ei tandra…degetele se intipareau cald si l mangaiau si momentul ala de traire nu egala cu nimic imaginea.

Ca atunci cand credem ca stapanim cheia intelepciunii si ne lansam intr o conversatie si ascultam plictisiti, ghicind raspunsurile, si cand primim o intrebare perfecta, vrem sa raspundem, ne place sa vorbim despre noi si ne uita dumnezeu vorbind desi culmea, prestabilisem si raspunsurile noastre si plictiseala interocutorului la randul sau ascultandu ne.