Ne oprim să mâncăm pe drum la un restaurant pentru drumeți cu meniu. Curtea tipică Provenceului, piatră, trandafirași cățărători, fântână aparent romană sau chiar de pe vremea romanilor, cine mai ține pasul, casa tip bazilică, etc.
La masa vecină se asează un tip care poartă o lesă. Nu, nu e pisica burgheză a oricărui francez, e cățelușul de companie, mic, delicat și vesel. Cățelușul vulpe. Cum mereu, normal, ne intereseaza tot în jur și trebuie să observăm ce se întâmplă pe scurt, comentez că oau, Houellebecq chiar are fani în Franța în ciuda urii poporului, o ură de înțeles, balzaciană, cum să nu îl detești pe cel ce-ți face toate defectele și secretele publice și universale. Bon, și zic că iată, un tip de vârsta lui care-l imită perfect, de la statura medie, cămășuță bejulie cu carouri rozalii, pantaloni nedefiniți, cuminti, mesha, chelie, gesturile prețioase și chiar puțin libidinoase, ochelarii de soare modești... De fapt, nu știu dacă nu cumva H. e un prototip francez sau prototipul s a format de la el. Oricum, tipul ăsta ale carui cărți mă marcheaza în admirație, e foarte francez cu pițigăiala imperialista și vocea-i joasă, plăpândă, gesturi ușoare, rostitul rar al cuvintelor. Lentoare. Cum e chiar lângă masa alăturată, îl studiez. A cerut același meniu ca noi, anchoaiade, dorada, tartă de căpșuni. Fumează. Se poartă cu cățelușul firav ca un soț american prins de nevasta că a înșelat-o. Ii face poftele, se scoală de pe scaun că patrupedul vrea să exploreze mai sus de cât îl ține plapuma, lesă în speță, și domnului îi cade fața discret, a la francais, cand se apropie de el doi locali, o femeie veselă cu soțul ei ce îl saluta călduros, prea călduros și care încep să se intereseze de cățeluș, de una de alta...iar spicuiește ceva rar...după care încearcă să se fofileze privind în jos și fiind salvat de câine care se întinde din nou...
No comments:
Post a Comment