Cred că, în afară de sticlele reciclate de lapte, mi-e dor de pitorescul oamenilor din comunism. Parcă era o ruşine să nu spui trăznăi, mai tăceai, lumea era mai simpatică, literară, lipsea uniformizarea, pentru că ne dedublam toţi, oricât de absurd sună...pentru că aproape nimeni nu credea. Acum e un tip de lighioană cu tupeu, sigură de sine, vehementă, mai presus de toate cu o limba tehnică şi culmea, liberă, total corporatistă.
Limba. De lemn, era doar la lucru în scris sau folosită de mocofanii pedanţi, impegaţii veşnic importanţi, dar restul, pe stradă sau acasă avea parcă un şarm încă. Ce nu a reusit Ceauşescu, să uniformizeze limba în care vorbim, a reuşit corporatismul.
