Cuvântul depresie a intrat în vocabularul românesc curent după 1990 (sic).
Proust, unul dintre cei mai mondeni scriitori. Citeam niște cronici franceze vechi delicioase.
Nu știu care mă agasează mai mult. Țoapele sau intelectualii elitiști. Primii au o generozitate ce mă descurajează mereu, te duc acasă cu mașina, îți fac cinste, te complimentează, din complexe sau din ce pricină nu mai contează. Intelectualii și artiștii sunt de o perversitate, viclenie și reținere libidinoasă; un egoism de înțeles, nu am timp de pierdut, mâine mor, șamd.
Citesc articole bune europeene pe net în care este criticată răutatea cobloggerilor și a prietenilor. Cu aceeași răutate însă. Așa că, mersi.
Ești adormit când ești plictisit. Dacă apare ceva interesant, îți vine o idee, trece un băiat frumos pe stradă... imediat te trezești.
Sunt în comă alcoolică de sudul Franței. Începând cu orele 18, aperitivul. Whiski sau pastis sau șampanie. 2 pahare. Urmează antreurile cu vinul rose. Trecem la felul principal cu vin roșu. Se continuă cu un sec alb sau roșu la desert brânză. Se aduce de la rece iar rose la desertul dulce. Apoi, la cafea, un Calvados paralizator. Zilnic. După care toți, femei și bărbați francezi, se urcă la volan, normal.
Merci monsieur. A bientot! et bonne fin d'après midi!
Vous aussi!
Merci! A bientot!
etc. etc.
Dulceață de portocale sălbatice din grădină, esență pură de levănțică de Grasse, nu ne e dor de ostropel? Of, ce e drept, nu.
Ne pupăm când ne trezim cu toată lumea, ne pupăm de noapte bună cu toată lumea, ne pupăm și când facem prezentările, și apropierea aceasta neobișnuită pentru mine oare ne reține, mai putem apoi să îl înjurăm pe X cu care ne-am pupat de 3 ori înainte de apero? Da. Nici o problemă.
Piatră veche, culori șterse mov, turcoaz deschis, roz somon la obloane, rozmarin sălbatic, iasomie, levănțică și leandru, lemn naufragiat de timpuri, materiale naturale și esențiale. Aproape nu pot să mă enervez niciodată în sudul Franței de la atâta frumusețe. De la aeroport din București, încep să urlu.
Proust, unul dintre cei mai mondeni scriitori. Citeam niște cronici franceze vechi delicioase.
Nu știu care mă agasează mai mult. Țoapele sau intelectualii elitiști. Primii au o generozitate ce mă descurajează mereu, te duc acasă cu mașina, îți fac cinste, te complimentează, din complexe sau din ce pricină nu mai contează. Intelectualii și artiștii sunt de o perversitate, viclenie și reținere libidinoasă; un egoism de înțeles, nu am timp de pierdut, mâine mor, șamd.
Citesc articole bune europeene pe net în care este criticată răutatea cobloggerilor și a prietenilor. Cu aceeași răutate însă. Așa că, mersi.
Ești adormit când ești plictisit. Dacă apare ceva interesant, îți vine o idee, trece un băiat frumos pe stradă... imediat te trezești.
Sunt în comă alcoolică de sudul Franței. Începând cu orele 18, aperitivul. Whiski sau pastis sau șampanie. 2 pahare. Urmează antreurile cu vinul rose. Trecem la felul principal cu vin roșu. Se continuă cu un sec alb sau roșu la desert brânză. Se aduce de la rece iar rose la desertul dulce. Apoi, la cafea, un Calvados paralizator. Zilnic. După care toți, femei și bărbați francezi, se urcă la volan, normal.
Merci monsieur. A bientot! et bonne fin d'après midi!
Vous aussi!
Merci! A bientot!
etc. etc.
Dulceață de portocale sălbatice din grădină, esență pură de levănțică de Grasse, nu ne e dor de ostropel? Of, ce e drept, nu.
Ne pupăm când ne trezim cu toată lumea, ne pupăm de noapte bună cu toată lumea, ne pupăm și când facem prezentările, și apropierea aceasta neobișnuită pentru mine oare ne reține, mai putem apoi să îl înjurăm pe X cu care ne-am pupat de 3 ori înainte de apero? Da. Nici o problemă.
Piatră veche, culori șterse mov, turcoaz deschis, roz somon la obloane, rozmarin sălbatic, iasomie, levănțică și leandru, lemn naufragiat de timpuri, materiale naturale și esențiale. Aproape nu pot să mă enervez niciodată în sudul Franței de la atâta frumusețe. De la aeroport din București, încep să urlu.
