Hachiţe

Nu mai zice nimeni hachiţe şi e drept că parcă e greu de pronunţat.


Revoluție la metrou, puhoi pe stradă, mări de oameni peste tot. E atâta lume în orașul ăsta peste tot încât când ai timp liber nu vrei decât să te ascunzi în casă, singur.

Era genul de mamă ce se purta cu copiii ca și cum erau amanții ei si poate că de aceea o și respectau.

Ce minunăție să citești cărți scrise de femei și să scapi de plângearea în fața bolii, de chițăială, eterna dramă a durerii de spate/braț/cot/genunchi. Cerșeala de atenție.
Recitesc Dostoievski aici, la el. Cât de mult te câștigă de partea lui cu umilirea de sine. Nimic demodat. Si totusi, prea lung uneori.

Te plimbi în țări în care nu întelegi limba. E liniște. Pe de altă parte, să nu pot să mă bucur de comentariile lor la piață sau în metrou, mă întristează. Îmi rămâne deocamdată mimica feței neobosită. Dar sunt coduri diferite.